Ăsta sunt eu și astea sunt poeziile mele!
Poezia ne îngăduie să vedem în sufletul celui care a scris-o, descuind într-un fel uşi ferecate care altfel ar fi rămas poate închise.
Nu știu care a fost motivul adevărat pentru care am început să scriu poezii și poate nu îl voi afla niciodată. A existat doar un element declanșator și doar pe acesta îl cunosc.
IMPULS
În timp, am simțit în câteva rânduri impulsul de a șterge, de a renunța definitiv la unele dintre poeziile mele. Nu știu, poate unde erau o exprimare prea directă a durerilor mele sau poate pentru că îmi descopereau prea evident niște slăbiciuni ale sufletului, ale omului interior. Indirect, sau poate inconștient, aveam așadar acel impuls de a-mi ascunde unele slăbiciuni, de a nu lăsa să se vadă unele trăiri sau laturi ale sufletului meu.
DE CE?
Apoi, mi-am spus “De ce? De ce să fac asta? Ăsta sunt eu, cel adevărat! Așa mă doare și așa îmi strig această durere! Și da, iată, am slăbiciuni, astea sunt și așa se manifestă! Ăsta sunt eu și asta este ceea ce am de spus în această privință!”
Am simțit că renunțând la acele poezii ar fi fost ca și cum aș fi încercat să arăt cuiva, pe parcursul cunoașterii unul altuia, doar anumite laturi ale mele, ascunzând într-un fel cu bună știință anumite părți din mine despre care aș fi considerat că ar fi putut fi interpretate într-un fel sau altul. Și asta nu mă reprezintă!
ĂSTA SUNT EU!
Ăsta sunt eu, astea sunt poeziile mele, astea sunt gândurile și trăirile mele. Nu am nimic de ascuns și nu am nici explicații de dat.
Nu mă deranjează nici să fiu “judecat”. Sunt obișnuit și am ajuns la maturitatea de a înțelege că acesta este un semn bun. Așa că, se aplică la fel de bine și poeziilor mele.