Cine ar fi crezut?

Răsfoiam prima mea carte și zâmbeam nostalgic. Cine ar fi crezut? Eu unul, nu.

Cine ar fi crezut că voi lăsa o dulce iubire să îmi amărască liniștea vieții? Să îmi inunde toate simțurile, după ce reușisem să asanez fiecare vale a sufletului meu și le înconjurasem cu un dig ce părea a fi atât de trainic…

Dig ce s-a fisurat încet încet, începând dintr-o toamnă. La început, au pătruns câteva picături și nu am dat importanță, ba chiar parcă îmi gâdilau plăcut văile aride ale sufletului. Apoi, din ce în ce mai mult, s-a revărsat această iubire și mi-a umplut într-un final sufletul, care părea să o fi absorbit cu nesaț. Nu știu dacă tot iubirea aceasta năvalnică a fost aceea care a dărâmat cu totul acel dig înconjurător sau eu însumi am făcut-o. Chiar nu știu. Ce știu este că am rămas fără nici cea mai mică apărare.

Cine ar fi crezut? Eu unul, nu.

Cine ar fi crezut că mă voi îndrăgosti de o femeie despre care timpul mi-a arătat că este atât de diferită de ceea ce eu vedeam în ea și chiar mai mult, că este de fapt exact prototipul femeii care nu m-a atras niciodată? Ciudat, nu? Da, știu, ciudat!

TIMPUL

Timpul, acest profesor care ajunge într-un final să își omoare toți elevii, mi-a arătat din timp, recunosc, că de fapt nu îmi asimilasem bine lecțiile predate în trecut. Mi-a arătat din timp că ea nu este răspunsul corect la niciuna dintre întrebările mele interioare. Că este de fapt…doar o eroare.

Dar l-am contrazis cu exuberanța adolescentului care știe mai bine decât părintele său ce înseamnă viața! Am contrazis timpul, mi-am contrazis prietenii și cel mai important, m-am contrazis pe mine!

Ca întotdeauna, timpul a ieșit câștigător. Eu, am pierdut. Am pierdut timpul. Timpul meu, pe care nimeni nu mi-l va mai da înapoi vreodată.

NU AȘ FI CREZUT!

Răsfoiam așadar prima mea carte și zâmbeam nostalgic. Retrăiam fiecare cuvânt, fiecare vers, fiecare strofă. Pentru că da, pe toate acestea le-am trăit cândva cu toată ființa mea…

Cine ar fi crezut? Eu unul, cu siguranță NU! Nu aș fi crezut niciodată nici că mă voi mai îndrăgosti nebunește vreodată, nici că îmi voi călca în picioare principii de o viață în numele iubirii, nici că aș putea accepta vreodată unele lucruri, nici că voi refuza să cred ceea ce văd, dar nici că aș putea ajunge vreodată să scriu atât de multe poezii!

CÂȘTIGUL MEU

Și de aici înainte, cred că începe câștigul meu. Mi-am scris atunci, în versuri, strigătele inimii, sufletul mi-a plâns sau s-a bucurat tot în versuri, ajungând într-un final ca fără să vreau să îmi scriu prin aceste poezii povestea nebuniei mele nebune, care mă acaparase nebunește.

Nici nu știam că ajunsesem să scriu aproape o sută de poezii. Nici nu mai știam de fiecare dintre ele în parte pe unde sunt. A fost nevoie ca Romelia Lungu, pe care abia o cunoscusem, să citească câteva dintre ele, să își arate surprinderea plăcută și să mă încurajeze să le public.

Nu aveam habar pe atunci cu ce se mănâncă treaba asta cu publicatul, mi se părea ceva de domeniul SF-ului în cazul meu! Romelia a continuat însă să mă impulsioneze, să îmi arate încredere și chiar s-a oferit să mă ajute în acest sens. Și chiar a făcut-o!

Romelia a fost cea care a făcut totul ca prima mea carte să se nască, după ce i-am pus la dispoziție cele aproape o sută de poezii de care spuneam, pe care am reușit să le strâng între timp.

Romelia Lungu este unul dintre marile mele câștiguri. Un om excepțional, care m-a ajutat doar pentru că a crezut în mine și datorită ei, am prins încredere în mine și am continuat să scriu. O mare parte din tot ceea ce am reușit să ajung să fac în acest domeniu i se datorează ei și îi mulțumesc!

Am continuat să scriu și să îmi găsesc tot mai mult un refugiu liniștitor în poezia sufletului meu. Și să îmi placă tot mai mult să mă exprim în acest fel, să scriu prin poezie tot ceea ce îmi dictează sufletul.

Cristina Olteanu a fost aceea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de măsura versurilor 😁😆 Oh God, o fată minunată, pe care mă bucur nespus că am fost binecuvântat să o cunosc! O fată pentru suflet aș putea spune!

Obișnuiam să scriu fără să țin cont de nicio “regulă”, pur și simplu simțeam și scriam. Din cauza Cristinei, am ajuns acum ca de fiecare dată când scriu o poezie, să stau să număr pe degete silabele versurilor! 😆 Și să mi se pară că sună mai melodios cu această “măsură”! 😆

A avut mereu cuvinte de apreciere la adresa versurilor mele și chiar continuă să îmi repete că așteaptă să citească primul meu roman! Eheee, cred că mai are de așteptat, nu mă văd încă a fi capabil de așa ceva! Dar, nu se știe niciodată!

Despre Alina, un alt câștig al meu, am vorbit AICI.

Dacă mi-ai fi spus anul trecut că astăzi aș fi ajuns să am câteva volume de poezii publicate, aș fi râs probabil și aș fi spus “Așa ceva nu scrie la carte!” Cristina știe de ce!

Cine ar fi crezut? Eu unul, nu!