Despre omul dintre șine și a fi “la modă”

Am mai spus-o, scriu pentru că îmi place și în felul acesta simt că mă eliberez și mă descătușez. Nu scriu pentru a impresiona pe cineva, mă simt cu adevărat măgulit de fiecare apreciere, oricât de măruntă, pe care versurile mele o primesc și sunt fericit când cineva își regăsește propria poveste în povestea depănată de poeziile mele.

Mă bucur, asemenea unui copil, de fiecare comentariu pe care îl primesc pe pagina de facebook sau pe blog, iar toate acestea, recunosc, în timp, mi-au dat încredere în mine.

CRITICA CONSTRUCTIVĂ

În aceeași măsură, mă lasă rece răutățile sau criticile “clasicilor în viață”, nu le iau în seamă și încerc, pe cât posibil, să evit polemicile și să îmi văd de treaba mea. Pentru că sunt conștient că astfel de oameni există și chiar nu poți, oricât ai vrea, să îi eviți. Pentru că, odată ce s-au împiedicat de tine, îi “mănâncă” rău să te certe, să te tragă la răspundere sau să te judece, pe baza exclusiv a propriilor concepții, teorii sau, mă rog, “etaloane”, în vârful piramidei căreia stau, bineînțeles, ei.

A nu fi înțeles greșit. Iubesc critica la fel de mult, de exemplu, pe cât iubesc autoironia. Dar critica aceea constructivă, care mă poate ajuta să evoluez. Chiar apreciez foarte mult toți acei oameni care, rezumându-ne acum la poezie, m-au “mai tras uneori, de mânecă”, civilizat, și mi-au spus unde consideră ei că poate greșesc sau unde ar trebui, poate, să lucrez mai mult. Dar neîncercând să mă judece sau să mă pună într-o lumină proastă, cu ironii de prost gust sau jigniri. Au lăsat la latitudinea mea să aleg dacă țin cont sau nu de părerea lor.

Ei bine, m-am lovit și de oameni din cealaltă categorie, aceia care se consideră niște guru în ale liricii, probabil chiar și niște genii neînțelese, care, fără a mă cunoaște, și-au permis să mă tragă, efectiv, la răspundere: de ce scriu, ce vreau să arăt etc, pe un ton ironic, lipsit de orice respect, dar prea plin de autosatisfacție. Și tot ei se declară, într-un final, surprinși că nu las, umil, capul jos și nu mă declar mândru că am fost admonestat de asemenea genii!

OMUL DINTRE ȘINE

Pe ultimul meu astfel de critic, îmi place să îl numesc “Omul dintre șine”. Vei înțelege imediat de ce.

Fiecare scriitor, oricât de slab ar fi el, are proprii cititori. “Publicul” lui, cum se spune. Care, din motive care chiar nu au nicio importanță, nu ar avea rost a fi discutate sau ei să ofere vreo justificare cuiva, de exemplu “omului dintre șine”, îl urmăresc și îl citesc. Se regăsesc în ceea ce penița lui mâzgălește pe foaia de hârtie.

Așa și eu, bun sau slab, am proprii mei cititori, cărora le mulțumesc și cu această ocazie. În timp, am constatat că doamnele predomină printre cei care îmi urmăresc activitatea și, odată cu publicarea primelor mele cărți, tot doamnele au fost cele care au predominat în ceea ce privește cumpărarea acestora. Din nou, mulțumesc, cu reverență, mă simt măgulit de simpatia acestora și de interesul arătat față de scrierile mele.

Bun. În urmă cu puțin timp am făcut un colaj foto cuprinzând mai multe dintre cititoarele mele, având în mâini una dintre cărțile mele, și am făcut o postare prin care îmi doream să le mulțumesc și să le asigur, la rândul meu, de toată aprecierea și simpatia mea. În acest sens, am compus și atașat postării o poezie de mulțumire, gândită în așa fel încât să le smulgă și câte un zâmbet. Nu s-a dorit a fi una serioasă, protocolară sau sobră. Aici, mai jos, atașez atât poza, cât și poezia la care am făcut referire.

Bună seara, dintre voi, la fiecare,
Rogu-vă frumos a îmi permite,
Numai oleacă, măcar, să mă dau mare
Cu ceea ce am a vă transmite…

Când Dumnezeu a creat bărbatul
Și frumusețea o împărțea,
În fața mea s-a băgat un altul
Și a luat tot ce mai avea…

Așadar, că mi-s urât n-am eu vină,
Și nici că mușchii, pe toți, ăla i-a luat,
Dar s-a îndurat grația divină,
Și chiar de izbeliște, nici că m-a lăsat!

A vorbit Dumnezeu, într-o taină mare,
Cu arhanghelii s-a tot sfătuit:
“Hai să-i dăm amărâtului cititoare
Frumoase, să mai uite că-i urât!”

De aceea vă spun, cu umilință mare,
Să nu vă pară că am gânduri ticăloase,
Sunt doar mândru că ale mele cititoare
Sunt, toate, numai femei atât de frumoase!

Am distribuit această postare în mai multe grupuri și, după un timp, sunt notificat că cineva a comentat. Spre uluirea mea, eram admonestat, certat, tras la răspundere, ironizat de către o persoană pe care nu o cunoșteam și cu care nu mai interacționasem, până atunci.

Acesta făcea, pe lângă aceasta, referiri răutăcioase și ironice la adresa poeziei mele, a modului meu de a scrie și a “talentului” meu.

Nu vreau să repet, citește aici elucubrațiile minții marelui clasic în viață.

Surprins, oarecum, și gândindu-mă că am fost, totuși, “certat” de un mare și renumit autor contemporan, am intrat pe profilul lui și, efectiv, m-am împiedicat de niște cuvinte dezordonate și aruncate talmeș-balmeș într-un morman îngrămădit pe “peretele” profilului lui. M-am dezmeticit repede și am realizat că acel morman, în viziunea omului nostru, se numește poezie și, prin prisma a așa ceva, el își permitea să mă judece și ironizeze pe mine. Iată, aici, mormanul de cuvinte.

În mod obișnuit, asemenea păreri, ca acestea exprimate aici, rămân într-un colț al minții mele, eu nepermițându-mi să emit judecăți cu privire la ceea ce un altul scrie sau cum o face. Nu e treaba mea, pentru că chiar dacă mie nu îmi place și chiar nu înțeleg, mai mult ca sigur, “omul dintre șine” (acum ai înțeles de ce îl numesc așa), are proprii cititori care înțeleg, probabil, harababura din acel morman de cuvinte și din mintea lui.

JOHNNY BRAVO SE ÎNTOARCE!

“Omul dintre șine” și creatorul acelei dezordini de cuvinte și-a permis, chiar, să abordeze în privat unul dintre administratorii respectivului grup (o doamnă) și, dând dovadă de un comportament grobian și folosind un limbaj vulgar pe alocuri, și-a permis să admonesteze, să solicite explicații și să tragă la răspundere conducerea grupului, de ce acceptă publicarea unor astfel de poezii, ca acelea scrise de mine.

Din punctul meu de vedere, această nebunie a atins apogeul când aproape a spus cu subiect și predicat că, în felul acesta, nu ar mai fi el observat și, implicit, promovat, că i s-ar tăia aripile!!! Da, omul dintre șine reproșa adminilor că nu este el observat și promovat pe măsura talentului lui de necontestat!

Când am arătat cuiva, ulterior, mormanul de cuvinte al omului dintre șine, mi-a replicat, zâmbind, că aceasta ar fi poezie postmodernistă și că ar fi la modă. Nu vreau să fiu înțeles greșit, repet, nu judec stilul nimănui, pentru că nu sunt critic literar și nici educația nu îmi permite, dar niciodată nu am înțeles poezia cu “rimă albă” sau “postmodernistă”. Personal, nu o pot numi poezie, ci doar o înșiruire de propoziții una sub alta. Dar nu judec, nu am acest drept, nu este treaba mea, este doar o părere personală.

NU ÎMI PLACE SĂ FIU LA MODĂ

Cu toate acestea, de-a lungul timpului, am citit câteva astfel de poezii, cu “rimă albă”, care aveau măcar o logică, nefiind doar un morman de cuvinte.

Pe final, vreau să revin la “a fi la modă”. Mie nu prea îmi place nimic din ceea ce societatea noastră numește “a fi la modă”.

Este la modă azi să divorțezi, părinții și bunicii noștri erau niște învechiți că “trăgeau” de familie. Este la modă să ai amant/ă, este la modă să crească copiii în familii dezbinate, este la modă să fii agramat pentru a avea șanse de a avansa în ierarhie. Este la modă acum, se pare, ca poezia să se definească prin propoziții scurte, scrise una sub alta.

Și câte nu mai sunt la modă, azi! Și mă sperie gândul la ce va mai fi la modă, mâine! Nu, mulțumesc, nu vreau să fiu la modă, vreau să rămân învechit! Nu vreau să fiu nici nesimțit sau lipsit de educație și respect, doar pentru că este la modă.

Vreau să rămân între șinele mele și să nu deraiez, chiar dacă asta înseamnă că nu sunt la modă!