Ghiță – Povestea unei vieți (fragment 2)
Fragment dintr-un roman în lucru, “Ghiță”, care îl va avea drept figură centrală pe bunicul meu matern, viața acestuia și exemplul de bunătate lăsat moștenire generațiilor viitoare.
Orice părere asupra textului prezentat este binevenită.
Avea Matei în bătătură o juncă de vreo doi ani, cam nărăvașă de fel și greu de strunit, căreia nu prea era de bine să îi stai în cale. Singura pe care o accepta în preajma ei și îi da ascultare, nimeni nu știe de ce, era Codina. Numai ei i se supunea. Matei vruse de multe ori să o sacrifice, a cruțat-o însă numai de dragul fetei, la insistențele ei.
În acel amurg, pe drumul de care, Codina cobora dinspre islaz cu Viorica, junca, în lanț, îndreptându-se spre sat. Văcuța mergea liniștită pe lângă ea, ca de obicei, mai lovindu-se din când în când cu coada de spinare. Când trecură de primul rând de case, dintre niște duzi de pe margine, le sări dintr-odată în față Burcea, strâmbându-se și făcând ca bufonul.
– Ce fătucă frumușea, ia s-o-nveselim pe ea, grăi flăcăul, tot țopăind și prostindu-se. Codina se opri în loc, speriată inițial de apariția surprinzătoare și uluită, apoi, de giumbușlucurile lui.
Vițeaua se opri și ea, singură, parcă la fel de surprinsă, uitându-se, vorba ‘ceea, ca vițeaua la poarta nouă.
– Muuuu, muuuu, începu apoi Burcea să imite graiul vacii, în timp ce își așeză degetele arătătoare ale celor două mâini deasupra capului, imitând vaca și aplecându-se înainte, spre ea.
– Stai, omule, potolit! zise Codina, strângând imediat lanțul în mână. Stai potolit, că e nărăvașă și nu știu ce-o face.
Vițeaua începu deja să dea semne de agitație, scurmând praful cu copita piciorului drept din față. Burcea, în schimb, continua să o întărâte și să se prostească.
Când să mai zică ceva Codina, vițeaua i-o luă înainte și mugi atât de puternic, încât Burcea se sperie atât de tare, se întoarse și o rupse la fugă. Dintr-o singură smucitură, Viorica se smulse din strânsoarea Codinei și începu a-l fugări pe flăcăul nostru, care avea o alergătură haotică, în zig-zag și cu ambele mâini ridicate deasupra capului.
Codina se puse și ea pe alergat în spatele văcuței, cu gândul de a o prinde și strigând, în același timp, după ajutor.
În goana lui nebună, Burcea o apucă pe prima uliță la stânga, unde era, ceva mai jos, bătătura lui Matei. Era acolo, pe partea dreaptă, o vie întinsă pe vreo 200 metri.
Burcea, tot cu mâinile deasupra capului și zbierând ca din gură de șarpe, intră în vie, cu gândul de a se mântui de vițeaua nebună, continuând să alerge în toate direcțiile.
– Nu intra în vie, omule, strigă Codina în urma lui, nu intra, că te-o prinde mai repede acolo, tu te încurci prin viță, pe când ea, nu!
Burcea, însă, nu o mai auzea și continua să fugă cu inima bătându-i puternic de spaimă, și cu Viorica tot pe urmele lui. Reuși într-un final să iasă la drum, să îl treacă și să sară gardul, dintr-o primă încercare, nimerind în bătătura lui Matei.
Ajunsă în urma lui în același loc, Viorica se opri brusc și începu să mai pască niscai iarbă de pe marginea șanțului, foarte calmă.
Cu spaima în suflet, Burcea continuă să alerge prin bătătură, sări pe prispă, deschise ușa și intră în celar, să se-ascundă.
– Unde dai, mă, buzna așa, ești la mă-ta pe moșie? zise Matei, care aranja niște blănuri pe acolo, speriat nevoie mare de această apariție.
– Na, să mă pomenești, ‘tu-ți dinaintea mă-tii! mai zise Matei și-i trase o palmă zdravănă.
Între timp, Codina ajunse și ea la vițea, o luă de lanț și plecă cu ea spre poarta de pe latura cealaltă, s-o ducă la grajd. Chiar când să intre în bătătură, dădu nas în nas cu Burcea, care tocmai ce ieșea.
– Ai scăpat, omule, teafăr? întrebă Codina, privindu-l speriată și făcând referire la pățania cu vaca.
– Nu, m-o pălit, răspunse Burcea și își continuă drumul, cu capul în jos.
– Înalt ca o prăjină și prost ca o beșină, se auzi glasul lui Matei, venit în urma lui la poartă. Cum de l-o mai suporta Dumnezeu, ‘tui clopotnița maicii lui de bolovan!