O poveste…altfel
Chiar dacă, până acum, am pus accentul mai mult pe năzbâtiile “prostului satului” în promovarea nuvelei “Făt-Frumos din corcoduș“, povestea dintre filele cărții ascunde cu mult mai mult de atât. Pe lângă morala că prostia poate dăuna grav chiar vieții de familie și că cel care îi suportă consecințele nu este prostul însuși, cartea prezintă și introspecția sau zbuciumul sufletesc și neliniștile interioare care îl frământă pe Iancu, una dintre “victimele” prostiei.
Acesta este un scurt fragment din finalul nuvelei, aflată în curs de apariție.
“- Am obosit, părinte, să tot fug după vremile alea care nu se mai întorc…
– Iancule, noi suntem slujbași vremii, nu vremea nouă. Roțile vremii se învârtesc tot mereu pe ulița vieții noastre, lăsând în urma lor colb de amintire. Ai tu idee ce au amintirile atât de special?
– Ce? întrebă Iancu scurt.
– Amintirile nu se despart, Iancule, nu se ceartă, nu se rănesc și nici nu își aruncă vorbe grele. Pentru că ele sunt din trecut și nu mai au ce pierde. Mă uit la tine și știi ce văz? Văz un om sănătos, da’ unu’ care are spiritul bolnav. Poate că plecă durerea de la tine, dar rămase cicatricea, prea multă vreme clocit-ai, se pare, pe patul gândurilor tale negre…
– Părinte, îl întrerupse Iancu iarăși, știi ce simt eu din vreme în vreme? D’apăi, simt așa, că parcă aș sări afară din mine și aș tot fugi de nebun, hăt, departe… Dar nu știu, nu știu părinte ce mă ține… Alteori, aș rupe pagini din anii ăștia care au trecut, Dumnezeu știe când, și aș aprinde un foc mare din ele. Să se facă scrum, părinte, și nici cenușa să n-o mai îngădui, să o strâng pe toată și s-o împrăștii ‘colo, peste heleșteu…
– Iancule, bagă la cap, uneori, în viață, e mai bine să fii mai rece și mai nepăsător. Să mai uiți, din când ìn când, de ceea ce simți și să îți mai amintești de ceea ce meriți și tu. Numai așa te poți pune la adăpost de alte și alte dureri și suferințe, când vei învăța într-un final să nu ai așteptări de la nimenea!”