Pe lângă plopii fără soț
Citeam într-o seară povestea poeziei lui Mihai Eminescu, “Pe lângă plopii fără soț”. Speculații și comentarii pe baza femeii căreia i-ar fi fost adresate versurile poeziei de către marele nostru poet.
Fără să vreau, mi-am adus aminte de drumurile pe care le făceam, cu mașina, spre “fata din vis”, spre orașul în care ea locuiește. Și am zâmbit gândindu-mă pe lângă câți plopi am trecut și eu în aceste pelerinaje ale inimii mele!
Nu știu dacă numărul acestora era cu sau fără soț, știu doar că mi-au fost și mie martori nebuniei frumoase din sufletul meu, nebunie care mă conducea spre femeia din mintea și inima mea.
Versurile poeziei de față fac referire la primul drum spre ea, în care plopii, cu sau fără soț, mi-au fost martori iubirii!
Pe lângă plopii cei fără soț,
În drum spre tine am trecut,
I-aș fi numărat atunci pe toți,
Dar timp deloc nu am avut!
Căci spre orașul cu ponton,
Mașina o goneam,
Ca într-o cursă maraton,
Spre fata ce-o iubeam!
Sub geamul tău când am ajuns
Și chipul ți l-am zărit,
Nu mai voiam niciun răspuns,
Era tot ce mi-am dorit!
De câte ori doar am visat,
Așa aproape să îmi fii,
Să îți văd chipul mângâiat,
De toate razele lunii!
De-atâtea ori în al meu vis,
Spre mine voioasă alergai,
Și-acum în brațe te-am cuprins,
Aievea acolo îmi erai!
