Perseverența prostiei

Descoperă-mă un pic mai mult, citind interviul luat de Cătălina Pană

M-am lovit, slavă Domnului, de-a lungul anilor, în această viață, de prostie sub aproape toate formele ei, cred eu. Sau, poate, chiar eu însumi sunt un prost să cred asta, pentru că prostia, fiind nelimitată, se poate manifesta sub atât de multe forme.

Partea bună în astfel de situații este aceea că înveți nu cum să te aperi de prostie, ci că nu te poți apăra. Ar fi o mare dovadă de prostie chiar din partea ta să încerci să te lupți cu ea, să îi ripostezi. Stai cuminte, nu ai nici cea mai mică șansă, prostia este mai perseverentă decât crezi!

PROSTIA SE IGNORĂ

Trebuie să înveți ca, atunci când recunoști prostul, să îl ignori. Nu îi opune rezistență, nu te contrazice cu el, este o pierdere de timp inutilă. Pânã și utiluzarea ironiei ar însemna doar cuvinte și timp irosite fără sens, atunci când vine vorba de un prost.

Prostia este un dușman mai periculos al binelui decât răutatea. Se poate protesta împotriva răului; poate fi expus și, dacă este necesar, prevenit prin folosirea forței. Răul poartă întotdeauna în sine germenul propriei subversiuni, prin aceea că lasă în urmă ființelor umane cel puțin un sentiment de neliniște. Împotriva prostiei, suntem fără apărare. Este necesară o mai mare prudență atunci când aveți de-a face cu o persoană proastă decât cu una răuvoitoare. Niciodată nu vom mai încerca să-l convingem pe prost cu motive, pentru că este lipsit de sens și periculos.Dietrich Bonhoeffer

Zilele trecute am distribuit într-un grup cultural de pe facebook o poezie scrisă de mine, prin care mulțumeam cititoarelor mele. Nimic neobișnuit, până când primesc o notificare ce mă alerta în privința unui nou comentariu. Da, nici asta nu este ceva ieșit din comun.

Citindu-l, însă, m-am întrebat dacă nu cumva o fi tata, ascuns sub un cont fals, care mă admonestează, mă trage la răspundere, mă ceartă și îmi cere explicații de ce scriu, ce vreau să arăt, ce urmăresc etc. Mi-am dat destul de repede seama că nu este el, pentru că nici nu are cont de facebook, nici nu știe să îl folosească și, mai mult, știe să se exprime și să aibă o coerență în utilizarea cuvintelor.

CRITICUL DE ARTĂ

Curajul tau de-a vorbi-mi suna-a toaca ridicata la rang de injust penibil. Sunt nimeni, incearca un diferit mai bine“, sunt cuvintele, adliteram, ale clasicului în viață și criticului de renume personal, că de mondial, statal, comunal, stradal și nici măcar familial, chiar nu poate fi vorba. Dar, pentru el însuși, cu siguranță reprezintă ceva, lucru ușor de sesizat din tot ceea ce spunea.

Recunosc, am fost luat prin surprindere și am încercat să răspund elegant, spunându-i că, de acum înainte, voi ține cont în mod obligatoriu de părerea lui.

Replica ilustrului om de cultură a fost aceea că el ar fi fost acid cu mine, pentru a mă ajuta să mă înțeleg pe mine însumi și motivația de a scrie.

Cand se publica aiurea, raspund putin mai aiurea. Tu chiar esti mandru de munca ta? Consideri ca ceva nou ce ai gandit, chipurile, tu?

Te-as incuraja sa taci si sa macini mai indelung ce aveai de spus. As vrea sa cred ca nu esti multumit de ai publicat. Te atac ca sper ca poti mai bine.

“Eu doar iti spuneam brutal ca se poate mai bine. Eram fantoma cititor, fara perdelele sau ceva de pierdut. Nu era personal. Totusi, inca nu pricep ce te-a convins sau ti-a oferit iluzia increderii ca ai avea ceva de spus.”

“Insisti sa-mi cresti curiozitatea. Ce ai urmarit prin literele alea conglomerate inconstient?”

Și, de aici, omul nostru a început o înșiruire de întrebări, pe care nici măcar nu le-a exprimat într-un singur comentariu.

“Sa capeti voce? Te plictiseai? Cautai ceva anume? Salvare? Poate cavalcade cascadand buze?”

Repet, toate aceste întrebări, separate, în comentarii distincte, unul sub altul.

Pe internet poți fi orice vrei. Este ciudat, însă, tare ciudat, că atât de mulți oameni aleg să fie proști. Eu nu am înțeles acest zel, ce îl mâna în luptă pe acest brav om de cultură, împotriva unui om pe care nu îl cunoștea și cu care nu interacționase niciodată. OK, nu îți place ceva, ignori, treci mai departe sau poți aborda civilizat acea persoană, pentru a-ți exprima o opinie.

Ei bine, aici cred eu că intervine ceea ce a spus Raheel Farooq: “Problema lumii este că nu toată lumea are creier, dar toată lumea are limbă“.

Întrebările lui repetate și insistente, de care tocmai am spus, mi-au mai adus aminte și de ceea ce a spus Gustave Flaubert: “Prostia constă în dorința de a trage concluzii.”

La ce i-ar fi folosit dacă ar fi găsit răspuns la aceste întrebări, totuși, nu dintre cele existențiale? Ce îi determină pe câte unii să procedeze în acest fel și să îi atace, total gratuit, pe alții? Oare, tocmai ceea ce spunea Vasile Ghica, anume că “Prostia are oroare de anonimat“? Asta să fie?

Oamenii inteligenți au creier, proștii, în schimb, au coaie.” (Ana Sáez González), adică tupeu, acel tupeu nesimțit, de cele mai multe ori. Iar un om inteligent știe când ar trebui să tacă sau cum ar fi cel mai bine să spună anumite lucruri, dacă chiar trebuie să le spună.

AM OBSERVAT CĂ NU M-AI OBSERVAT!

Tupeul “omului de cultură” de a aborda ulterior, în privat, un administrator al grupului și de a-l trage la răspundere, pe un ton total lipsit de un minimum de respect, întrebând de ce acceptă publicarea poeziilor scrise de mine în cadrul grupului, promovându-mă în acest fel, după opinia domniei sale, atâta vreme cât există el acolo și fiindu-i retezate aripile în acest fel, mi-a adus aminte de celebrul personaj de desene animate din anii ’90, Johnny Bravo.

Tânărul narcisist, blond, care pozează într-un Casanova, într-un bărbat irezistibil și, care printre multe alte replici memorabile, avea una care mie îmi plăcea foarte mult: “Hei, gagica, am observat că nu m-ai observat!

Nu aș fi crezut niciodată că așa ceva poate avea corespondent în realitate!!! Revin, astfel, la cele afirmate la începutul articolului. Prostia poate apărea în atât de multe forme, încât să rămâi mereu cu gura căscată!

Apropo! Băi, voi ăștia, de ce citiți alte bloguri și le promovați în felul acesta? Voi nu vedeți că exist eu și blogul meu? Am observat că nu m-ați observat, la dracu’! Să vă fie rușine!