Poezie – Insula condamnatului
Cuiva din trecutul meu
Nu mă debloca, ține-mă surghiunit,
Un pe viață în ocnă condamnat,
Pentru marea vină de-a te fi iubit,
Un proscris în uitare exilat.
Aruncă-mă pe a mea insulă Patmos
Să îmi trăiesc eu solitar apocalipsa,
Sunt doar eu vinovat pentru tot acel patos
Care mi-a zdruncinat în iubire credința.
Sau poate pe Elba tu să mă înlănțuiești,
Să am ghiulele de picioare legate,
Ține-mă departe dar să nu mă otrăvești
Cu vorbe și fapte neadevărate…
Ori mai bine aruncă-mă într-un beci
De uitare și ignoranță
Și stropește-mă pe loc cu vorbe reci
Dacă încep să am speranță…
Să fiu decapitat n-ar avea sens,
Mi-am mai pierdut eu capul o dată
Și oricum tot nimic n-am înțeles,
Nu știu de-o voi face vreodată…
Că te-am iubit, da, mă declar vinovat,
Accept zâmbind această a vieții sentință,
Nu mă debloca, lasă-mă exilat,
Pentru iubire nu există pocăință!