Poezie – Moș Aldea

Descoperă-mă un pic mai mult, citind interviul luat de Cătălina Pană

Versuri inspirate din povestirile bunicilor în copilăria mea, cu privire la suferințele îndurate de oamenii locului în timpul războiului, când satul era “călcat” tot mai des de militarii ruși. Unele dintre acestea sunt redate în romanul scris în memoria bunicului meu, “Ghiță – Povestea unei vieți“, care poate fi comandat AICI.

De undeva din sat, din depărtare,
De dincolo de garduri, șanțuri și șosea,
Răzbătea un bocet și-o jale mare,
Iar fumul din aer, a moarte mirosea…

Câinii toți urlau zbătându-se în lanț,
Parcă și lătratul lor, spaima-mprăștia,
Prevesteau parcă un nou sumbru bilanț,
Pentru când seara, iar, morții s-or număra…

Moș Aldea nu se ridică nici acum
De pe lavița veche din fața porții,
Pierduse deja tot, rușii-i făcură scrum
Viața, familia. Ce să-i ceară sorții?

Feciorii, tustrei, pieriseră pe front,
Pe pământ străin, în țara cea ungară,
Degeaba ar mai privi spre orizont,
Niciunul nu i-ar mai veni dinspre gară…

Baba-i pierise cu o lună-n urmă,
Când întâi în sat a mirosit a moarte,
Rușii au ucis-o-n mijloc la turmă,
Și l-au sărăcit de animale, toate…

Avea o fătucă, ochii lui din cap,
Sprijin pentru când bătrânețea îl doare,
I-a luat-o și pe ea, rusul casap,
Sub ochii lui…apoi, a privit cum moare…

Ce să îi mai ia? Numai moartea, poate,
Căci o viață, oricum, demult nu mai avea,
Așteaptă să le-o dea, căci ea-l desparte,
De tot ceea ce mai mult, odată, iubea…

08.07.2022