Poezie – Pumnul

Descoperă-mă un pic mai mult, citind interviul luat de Cătălina Pană

Poezia de față face parte din volumul “Viața Satului – Oameni și dobitoace. Povești nespuse“, disponibil AICI.


Venea pe drumul încă luminat de lună,
Ion, spre casă, prin satul demult adormit,
Ținând atât de strâns la piept, în a sa mână,
Fărâme din ce pentru ea odat’ a simțit…

Ar fi vrut ca măcar atât să-i mai rămână,
Un pumn din pulberea de ea risipită,
De vise pierdute și dragoste nebună,
În smogul inimii, de doruri topită…

Să poată pune undeva, la păstrare,
Ferite a fi de-a uitării tristă umbră,
Pentru atunci când amintirea mai doare
Sau când tăcerea timpului se lasă sumbră…

Erau, însă, tot mai grele și îl dureau,
Îi amorțise și pumnul la piept încleștat,
Vorbe ale ei prin noapte îl urmăreau,
Se simțea, chiar de el, cu degetul arătat…

Ar fi vrut acum să fugă, să se-ascundă,
Undeva, într-un al uitării cimitir, poate,
Acele vorbe să nu mai poată s-audă,
Să se mântuiască măcar, din această noapte…

Stropi de doruri nestinse-au început să curgă
Din ochii lui, în negura durerii adânciți,
Pumnul îl durea, dar tot încerca să strângă,
Chiar și pomii de pe margine-l priveau uluiți…

Oprit în loc sub a lunii rece mângâiere,
Și-a cuprins în mâini chipul, cu trupul istovit,
Încercând ca divinității măcar a cere
Să-l scape de povara ce-o poartă făr’ merit…

S-au risipit într-a nopții întunecime,
Din pumnul lui, atât de larg desfăcut,
Acele poveri, doruri și dureri ultime,
E liniște-n noapte. Vorbele-au tăcut.