Proscrisul și Poezia

ÎNGER DE LUMINĂ

Am fost cândva un înger de lumină în iadul din viața cuiva. Am mângâiat un zâmbet trist, am sărutat o lacrimă amară și i-am stopat drumul spre conturul unei guri perfecte și a unor buze dulci, pe care am primit binecuvântarea de a le săruta.

Am adus pentru un timp liniște în furtuna de nisip care o acaparase în deșertul vieții și i-am devenit o oază de speranță.

Eram fericit că eu fusesem cel ales de zei să duc la îndeplinire această misiune sacră, care mi-aș fi dorit pe atunci să nu se termine niciodată.

Mă hrăneam cu cuvintele ei. Cu zâmbetul ei.

Poate mâine dispari iar…și vreau să știi…că de va fi așa…o să îmi fie dor de tine…

PROSCRISUL EXILAT

Apoi, am fost transformat într-un demon și azvârlit pe o insulă pustie a vieții ei. Exilat într-un pustiu de incertitudine, neînțelegere și neacceptare, am rătăcit sihastru, refuzând să primesc din mâna ei papirusul cu sentința. Un refuz care nu m-a eliberat din exil și mai mult m-a adâncit într-o negură, într-o pădure de întrebări în care aproape că m-am rătăcit.

Devenisem acum și un prizonier al propriei mele minți.

Eram un proscris, un renegat, un înger transformat într-un Lucifer de femeia iubită. Aveam acum nevoie de propria mea oază de liniște, îmi era atât de sete de a fi stropit cu picături ude de iubire.

POEZIA CA REFUGIU

Atunci, în acele momente, poezia a devenit refugiul meu. În discuțiile purtate cu aceasta m-am descărcat de toate apăsările, durerile sau frustrările care mă măcinau și îmi rodeau sufletul.

Poeziei i-am spus tot. Absolut tot. Chiar am și țipat la ea, m-am răstit, m-am revoltat. Și m-a ascultat, nu s-a supărat pe mine. Și a păstrat fiecare cuvânt al meu. Poezia mi-a fost liniștea în tot acel exil și mi-a rămas apropiată și după ce am reușit să mă eliberez de acolo. Tot datorită ei, pentru că poezia mi-a oferit și răspunsuri.

ELIBERARE

Am reușit să mă eliberez din captivitatea minții mele și asta mi-a adus o stare de bine.

Că am rămas sau nu un proscris exilat pe aceeași insulă pustie a vieții ei, nu știu, nu mai resimt, pentru că m-am eliberat din locul cel mai sufocant, mintea mea. Poate într-o realitate paralelă, poate în mintea ei, mă aflu încă acolo.

Dar eu, acum, sunt aici. Și am luat și poezia cu mine.