Toamna în rai

Descoperă-mă un pic mai mult, citind interviul luat de Cătălina Pană

Ajunsesem în Rai și era toamnă. Până și norii erau, datorită soarelui în apus, într-o culoare de portocală coaptă. Nici eu nu știusem până atunci că, până și acolo, sus, există apusul. Nu există noapte, dar există un apus, o perioadă în care fiecare dintre cei de acolo deapănă amintiri din trecerea lor vremelnică pe pământ.

Apusul, în paradis, este cu mult mai frumos decât aici, pe pământ, pentru că acolo poți vedea toate culorile din lumina soarelui, culori care se estompează treptat, pe măsură ce soarele apune. Mai bine spus, se scufundă într-o întindere calmă de apă. La tot pasul întâlnești cascade de lumină și chiar mi-a fost dat să văd stele fără noapte.

Acolo, în acel cadru feeric, sub un nuc stufos, care semăna izbitor cu cel din copilăria mea, l-am văzut pe tataie Ghiță, tolănit, înconjurat de câțiva îngerași, precum era odată, de nepoți.

Era îmbrăcat în alb și era tânăr; cu toate acestea, l-am recunoscut imediat.


Nu mi s-a permis să mă apropii de el, însă mi s-a dat voie să îl ascult o perioadă. Nu îmi mai amintesc nimic din ce l-am auzit povestind micilor făpturi cerești, probabil că nici acest lucru nu mi s-a permis.

Sunt convins, însă, că le-a povestit aceleași lucruri care mie mi-au făcut copilăria minunată: despre cât de mult a iubit-o pe frumoasa lui Codina, sau despre anii petrecuți pe front. Am plâns de bucurie, conștientizând că nu m-am înșelat când am spus că nu a murit, că am avut dreptate!

Și, atunci, am scris povestea lui de viață într-o carte, dovada mea către lume că el încă trăiește!

Cartea este disponibilă aici

Ghiță – Povestea unei vieți