Tristețea, muza poeziei

Descoperă-mă un pic mai mult, citind interviul luat de Cătălina Pană

Am fost întrebat ce anume m-a determinat să încep să scriu poezii. Și de ce așa târziu, de ce, dacă tot aș avea un oarece talent sau o chemare pentru lirică, nu am făcut-o cu mult mai devreme.

Sincer, nu am știut ce să răspund și, chiar mai mult, m-am întrebat și eu însumi: De ce?

DE CE?

Să fie, oare, răspunsul acela că, până acum doi-trei ani sau mai recent, nu am simțit atâta dezamăgire, deznădejde sau durere, în viață?

Poate că oamenii au tendința de a deveni artiști după ce au inima zdrobită. Fie că este vorba de o respingere în dragoste, fie de o luptă infinită pentru a găsi ceea ce îi face fericiți.

Poate că tocmai tristețea este aceea care scoate tot ce e mai bun din unii oameni. Eu am început să scriu după ce am simțit cu adevărat dezamăgirea vieții, după ce aceasta m-a tot privit direct în ochi, cu fața ei hidoasă. Chiar și astăzi, scriu mai mult când mă simt defavorizat, dezamăgit, dezgustat, trist.

PRIN SCRIS ÎMI ELIBEREZ SUFLETUL

Nu știu, probabil că acesta este singurul mod de a scoate câteva lucruri din inimă. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le poți împărtăși cu nimeni, iar să le scrii este, parcă, singurul mod de a te simți mai bine.

Căldura amintirilor și calmul viselor pierdute este ceea ce mă face să trec la următoarea etapă a vieții.

Nu mă cred poet, am mai spus-o și o repet. Cu toate acestea, de când scriu, am avut plăcerea și chiar fericirea să cunosc oameni deosebiți, unii dintre ei adevărați magicieni ai condeiului.

POEZIILE SUNT OAMENI

Spuneam, într-un articol precedent, că poeziile sunt oameni. Da, așa este, iar versurile acestor poezii reprezintă clipe, frânturi din ei, pe care unii dintre aceștia aleg fie să le transmită către voi, fie să le strige către univers. Sunt aproape convins că, în oricare dintre aceste situații, pentru cel care scrie, este o eliberare de eul interior.

Atunci când cineva apreciază ceea ce el scrie sau se regăsește printre acele emoții transmise, pentru scriitor este un semnal interior că nu este singur, că este înțeles sau că în lume mai sunt și alți oameni care simt sau resimt la fel emoțiile transmise prin cuvinte.

Mă încearcă un sentiment de mândrie de fiecare dată când una dintre poeziile scrise de mine beneficiază de aprecierea celui care o citește. Fără cititori, nu există scriitori, până la urmă.

De-a lungul timpului, unele dintre versurile scrise de mine au fost premiate, în diferite cenacluri literare, cu premiul “Poezia zilei”. Mândria este cu atât mai mare, având în vedere faptul că aprecierea a venit din partea unor oameni de cultura, a unor oameni din “lumea cărților”.

Mulțumesc echipelor din conducerea cenaclurilor literare “Dor de infinit“, “Stele căzătoare” și “Ecourile inimii“, pentru considerația arătată, la acel moment, poeziilor mele.

Am întâlnit, însă, și destui “judecători” sau “critici literari” de renume comunal, care se credeau poeți, dar scriau la fel de bine ca un șobolan beat cu coada înmuiată în cerneală.

Am extras, însă, și din “teoriile” acestora, ceea ce am considerat a-mi fi util și m-am retras în colțul meu, fericit că îmi pot reproduce emoțiile.