Moș Crăciun, Făt-Frumos și capra(partea 2)
În cazul în care nu ai făcut-o deja, înainte să citești povestea, îți recomand să citești partea 1, AICI
După cum am spus deja, povestea de față este una de sine stătătoare, creată în scopul promovării nuvelei mele, “Făt-Frumos din corcoduș“, care va fi publicată foarte curând. Nu îmi doream o continuare a primei părți, aceasta a venit însă, inspirat fiind de comentariul pe care l-a primit postarea pe un grup de facebook de la o persoană oarecare.
PARTEA DOI
Iarna nu-i ca vara, după cum bine zicea un clasic în viață, astfel încât Burcea se trezi destul de devreme a doua zi, dârdâind de frig, întrucât nu avusese bani de lemne și nu avu ce băga în sobă. Marcat încă de cele întâmplate cu o seară înainte, după ce trase un cojoc pe el, privi afară pe geam și își scăldă ochii cu frumusețea imaginii de basm pe care iarna, asemenea unui artist desăvârșit, i-o înfățișă privirii. Ningea frumos, fulgii de nea părând a fi niște îngerași albi, căzători pe un pământ a cărui răutate încearcă să o acopere cu neprihănirea trupurilor lor plăpânde.
Vru apoi să înfulece ceva, stomacul bătându-i parcă toaca, să-i amintească că-i este dator. Neavând însă ce, își puse pălăria pe cap, se aruncă într-o pereche de cizme de cauciuc și ieși din casă, hotărât să îl găsească pe Moș și să își recupereze capra.
De cum ieși pe poartă, dădu nas în nas cu Costică, văcarul satului, care nemaiavând ce dobitoace duce la iaz, în perioada asta, și nici Leana lu’ Iancu nemaistând la muls, umbla creanga prin sat. După ce ascultă cu gura căscată povestea pățaniei lui Burcea, când îi luă Moșul capra, Costică se înroși la față, a mânie, și zise:
– Poveste de doi bani…
– D’apăi, pune-i colea, în punguța asta, zise Burcea, în vreme ce scoase din buzunar un săculeț din cârpă, a cărui gură o desfăcu, întinzând mâinile.
– Ce să pui? întrebă văcarul, privindu-l uimit.
– D’apăi, pune ăia doi bani de care ziseși, s-or mai strânge și mi-oi lua și io niscai lemne de foc…
Băgă apoi punguța cu doi bani în buzunar și o luă înainte, prin omătul mare, de părea că înoată prin el, fără colac de salvare. Satul retrăia iarăși aceleași zile vechi de când lumea și pământul, totul părând a se petrece mereu la fel, în această perioadă a anului. Tot mergând el așa, ajunse în dreptul curții lui Matei, care făcea cărare la poartă, printre troiene.
– Unde plecași, mă, când nimeni nu te-așteaptă? i se adresă acesta lui Burcea, de cum îl văzu.
– D’apăi, plecai să-l caut pe Moșul, să îmi iau capra îndărăt!
– Băi, bolovane, nu există, mă, Moșul! răspunse Matei, râzând cu poftă.
– D’apăi, iegzistă, că-l văzui io! zise iară Burcea, privindu-l uluit.
– Și ce ți-o zis?
– Zise s-o mângâi pe cap și să-mi pun o dorință, răspunse Burcea.
– Păi, și-o mângâiași?
– D’apăi, cum s-o mângâi, de mi-o luă?
– Aaa, păi io ziceam că ți-a luat numa’ capra, de ce nu spui așa? zise Matei, care scăpă lopata din mână de atâta râs. Și zici că știi unde să-l găsești pe Moșul ăsta? continuă omul, imediat apoi.
– D’apăi, nu știu, da’ poate mi-oi spune mata’, răspunse Burcea, privindu-l rugător.
– Bine, mă, hai că ți-oi spune, răspunse Matei. Uite, o iei ușor încolo, spre drumul de duce la deal, și când ajungi la răspântie, d’apăi mai ai puțin pân’ ajungi în partea ailaltă.
– Și-acolo e Moșul?
– Nu, mă, da’ de-acolo știi barem că nu mai e așa mult până departe.
Bineînțeles că Burcea nu a înțeles nimic, dar dădu din cap aprobator și o luă tot înainte, înotând prin zăpadă.
* nuvela “Făt-Frumos din corcoduș” este disponibilă și poate fi comandată aici