Poezie – Focul lui Ionică

Descoperă-mă un pic mai mult, citind interviul luat de Cătălina Pană


Zdrăngănitul constant al roților căruței,
Pe drumul bătătorit și plin de hârtoape,
Îi aducea mai aproape ochii mândruței,
Era tot mai mică, distanța ce-i desparte…

Semăna cu-ale unui ceteraș acorduri,
Care doinea un de dor și de iubire cânt,
Imagini cu ea îi zburau prin minte cârduri
De vraja ei nu-l putea salva niciun descânt…

Soarele-n apus părea și el să amâne
Retragerea la odihnă în spate la deal,
Dornic o bucată de drum a-i mai rămâne,
Aproape celui care, cântând mâna un cal…

Plutea pe ale dorului său aripi parcă,
De o inimă mult prea nebună biciuit,
Ce în piept nu a încetat deloc să-i toarcă,
Nici el nu știa, cât poate fi de-ndrăgostit…

Se simțea dintre toți cel mai norocos din sat,
Mult prea frumoasă, prea feminină, doar una,
Pe ulița satului în curând a intrat
Cu inima-n piept tot bătându-i ca nebuna…

O vedea parcă spre el alergând nebună
Să îi sară în brațe sub a lunii lumină,
Maria lui, a sufletului zână bună,
Femeia la care veșnicia se termină…

Cu foc aprins la pieptul lui să o strângă,
Să îi mângâie părul peste umeri revărsat,
Ochii ei mari, căprui, dorul să îi stingă,
Ce toată ziua parcă, sufletul i-a apăsat…

Pe prispa casei înlemnit în loc se oprește,
Cu ochii prea stinși lumina de la geam privind,
Ce pâlpâie odată cu vocea ce-l rănește,
Femeia iubită, colo-n tindă chicotind…

– Te vedeam dintre toate diferită,
Pe ale noastre plaiuri, o unică făptură!
– Numai tu îmi ești drag, al meu Ionică,
Cu tine nopți o sută, cu el numa’ o tură!

– Nu vei mai fi, Mărie, niciodată
Privită cum numai eu te priveam,
Simt cum mi se năruie lumea toată,
Doamne, și cât de mult te mai iubeam!

28.01.2022