Poezie – Focul lui Ionică
Zdrăngănitul constant al roților căruței,
Pe drumul bătătorit și plin de hârtoape,
Îi aducea mai aproape ochii mândruței,
Era tot mai mică, distanța ce-i desparte…
Semăna cu-ale unui ceteraș acorduri,
Care doinea un de dor și de iubire cânt,
Imagini cu ea îi zburau prin minte cârduri
De vraja ei nu-l putea salva niciun descânt…
Soarele-n apus părea și el să amâne
Retragerea la odihnă în spate la deal,
Dornic o bucată de drum a-i mai rămâne,
Aproape celui care, cântând mâna un cal…
Plutea pe ale dorului său aripi parcă,
De o inimă mult prea nebună biciuit,
Ce în piept nu a încetat deloc să-i toarcă,
Nici el nu știa, cât poate fi de-ndrăgostit…
Se simțea dintre toți cel mai norocos din sat,
Mult prea frumoasă, prea feminină, doar una,
Pe ulița satului în curând a intrat
Cu inima-n piept tot bătându-i ca nebuna…
O vedea parcă spre el alergând nebună
Să îi sară în brațe sub a lunii lumină,
Maria lui, a sufletului zână bună,
Femeia la care veșnicia se termină…
Cu foc aprins la pieptul lui să o strângă,
Să îi mângâie părul peste umeri revărsat,
Ochii ei mari, căprui, dorul să îi stingă,
Ce toată ziua parcă, sufletul i-a apăsat…
Pe prispa casei înlemnit în loc se oprește,
Cu ochii prea stinși lumina de la geam privind,
Ce pâlpâie odată cu vocea ce-l rănește,
Femeia iubită, colo-n tindă chicotind…
– Te vedeam dintre toate diferită,
Pe ale noastre plaiuri, o unică făptură!
– Numai tu îmi ești drag, al meu Ionică,
Cu tine nopți o sută, cu el numa’ o tură!
– Nu vei mai fi, Mărie, niciodată
Privită cum numai eu te priveam,
Simt cum mi se năruie lumea toată,
Doamne, și cât de mult te mai iubeam!
28.01.2022